Cine nu cunoaşte celebrul îndemn rostit de Lenin: “Învățați, învățați şi iar învățați!”? Ce-i drept, încă de când ne naştem, ne aflăm într-un continuu proces de învățare, iar îndrumătorii noştri sunt de la părinți, educatori, până la profesori universitari.
Această pregătire (de care beneficiem în special în cadrul instituțiilor de învățământ) face parte din drumul nostru spre formarea unei cariere, iar absolvirea facultății ar trebui sa constituie treapta finală care odată (de)păşită ar trebui să ne conducă mai aproape de construirea acesteia. Cu alte cuvinte, părerea generală este că finalizarea studiilor universitare ar trebui să aibă ca principal efect independența proaspeților absolvenți.
Realitatea este (fără a generaliza), din păcate, contrară acestei opinii, întrucât există un număr mare de tineri absolvenți de studii superioare care nu sunt tocmai nişte persoane cu scopuri clar definite şi cu ambiții mărețe. De cele mai multe ori, aceşti tineri sunt doar nişte persoane care speră să aibă norocul de a-şi găsi un loc de muncă care să le permită să-şi asigure cel puțin un nivel minim de subzistență (şi poate din când în când să-şi permită şi un concediu în afara granițelor). Acea minoritate care are deja un scop format în ceea ce priveşte construirea unei cariere, realizează de cele mai multe ori că nu îşi poate satisface ambițiile în interiorul granițelor româneşti, astfel încât îşi doreşte să păşească cât mai curând pe meleaguri străine. În străinătate vor fi nevoiți să-şi restrângă ambițiile şi să facă multe compromisuri pentru că sosirea lor acolo nu presupune accesul imediat la un post potrivit exigențelor.
Făcând referire la atitudinea față de ocuparea unui post, există două categorii de tineri absolvenți: în prima categorie pot fi incluşi cei care nu sunt dispuşi să accepte un loc de muncă sub nivelul lor de pregătire, iar în cea de-a doua cei care fiind presați din punct de vedere financiar, renunță la orgoliu şi se angajează chiar şi pe un post specific studiilor medii. Astfel, prima categorie cuprinde acei tineri care se implică în orice activitate care le-ar aduce oportunități de angajare şi expertiză în domeniul vizat, chiar dacă nu sunt plătiți. În ceea ce îi priveşte pe tinerii care vor să aibă un venit, aceştia sunt nevoiți să fie flexibili şi să accepte slujbe care nu sunt neaparat cele pe care le visau.
Putem afirma că trăim într-o societate în care munca intelectuală este mai apreciată în detrimentul celei fizice, însă, în acelaşi timp, este mult mai puțin răspândită în termenii ocupării unui loc de muncă. Aceasta deoarece piața muncii din România se află într-o perioadă de regres, fiind similară cu cea din perioada de la sfârşitul anului 90’ când tinerii absolvenți nu reuşeau să găsească locuri de muncă conforme studiilor.
Aşadar, perioada imediat următoare absolvirii unei facultăți este una marcată de incertitudine : atât în ceea ce priveşte alegerea unui post care să se potrivească personalității şi aptitudinilor noastre, cât şi în ce priveşte (mai ales) găsirea unui astfel de post.
În aceste condiții, putem concluziona că absolvirea unei facultăți în România respectând îndemnul lui Lenin menționat la început nu garantează începerea unei cariere strălucite, însă fiind încă tineri avem suficientă energie pentru a deveni treptat independenți şi destulă putere pentru a ne clădi o carieră solidă.
Alexandra HÎRDĂU
marți, 2 martie 2010
EVENIMENTE - Conferinţa ANSSA – Stâna de Vale 17-20 dec 2009
Reformarea administraţiei publice constituie dezideratul societăţii româneşti, având în vedere implicaţiile sistemului administrativ în viaţa cetăţenilor, fapt solicitat cu necesitate în momentul de faţă de statutul actual al României de stat membru al Uniunii Europene.
Serviciile publice oferite de instituţiile administraţiei publice reprezintă imaginea statului de drept, deoarece ele constituie forma cea mai tangibilă de guvernare, prin care cetăţenii participă efectiv la viaţa socială, serviciile publice devenind mijlocul prin care administraţia îşi exercită activitatea. Furnizarea de servicii este o funcţie esenţială în relaţia dintre instituţüle guvernamentale şi cetăţeni., cât şi o condiţie pentru o bună imagine a administraţiei.
Receptivitatea administraţiei locale la nevoile cetăţenilor este esenţială pentru îmbunătăţirea capacităţii administraţiilor locale, având în vedere că satisfacţia cetăţeanului constituie factorul determinant pentru acceptarea guvernării.
Pentru a creşte calitatea serviciilor publice, Aociaţia Naţională a Studenţilor în Ştiinţe Adminstrative a a propus ca temă de cercetare şi dezbatere cu prilejul celei de-a VII-a ediţii a Conferinţei Naţionale a Studenţilor din şcolile de adminstraţie publică tema „Noi formate de servicii publice”. Conferinţa şi-a desfăşurat lucrările în perioada 17-20 decembrie 2009 în incinta hotelului Iadolina, la Stâna de Vale, cu sprijinul Instituţiei Prefectului din judeţul Bihor.
Tema conferinţei a fost organizată în patru secţiuni: Resursele umane şi performanţa instituţiilor publice; Finanţe publice, descentralizare şi dezvoltare locală; Sisteme europene de administraţie publică, Modernizarea activităţilor publice şi proceselor administrativ.
Pe durata lucrărilor, a fost dezbătută situaţia actuală din administraţia publică românescă, provocată de blocare posturilor şi disponibilizările masive, ca efect al recesiunii economice globale. Discuţiile au continuat pe baza unui studiu realizat pe marginea procesului de reformare admnistrativă în Spania, iar apoi s-au centrat pe un model mou de furnizare a serviciilor publice: guvernarea electronică, diseminându-se informaţiile cu privire la e-governmentul comparat între România și statele membre UE privind furnizarea de servicii publice.
De asemenea, au fost analizate implicaţiile sociale pe care le are procesul legiferării excesive de către Executiv, prin observarea fundamentelor urgenţei atribuite ordonanţelor guvernamentale. În acest cadru, după ce au fost diagnosticate problemele adminstraţiei româneşti şi noi propuneri de rezolvare în vederea îmbunătăţirii realizării interesului public, a fost expusă metodologia realizării cu succes a unui proiect în cadrul îmbunătăţirii furnizării serviciilor publice.
Sunt foarte mulţumit că am avut şansa de a participa la lucrările acestei Conferinţe, deorece mi-a deschis noi căi de înţelegere a problemelor cu care se confruntă administraţia publică actuală; dorinţa mea este de a fi alături de cetăţeni pentru a spori gradul participaţie a acestora în cadrul activităţii administrative la nivel nivel local, care reprezintă un mijloc foarte eficient pentru a îmbunătăţi furnizarea serviciilor publice pentru a satisface interesele acestora. În aprecierea mea, îmbunătăţirea furnizării serviciilor publice reprezintă calea care duce la creşterea imaginii şi încrederii în adminstraţia publică locală, fapt ce implică schimbarea legislaţiei şi a cutumelor în administraţie, prin creşterea transparenţei şi răspunderii.
Impresii ale studenţilor din cadrul filialelor membre A.N.S.S.A
Andreea ANSSA IAŞI - Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi : „Evenimentul are un impact pozitiv asupra celor care participă, cel puţin din punctul meu de vedere.Te ajută să înţelegi unele lucruri pe care în timpul facultăţii sau în viaţa de zi cu zi nu le poţi percepe.Odata ce intri în discuţie şi cu ceilalti membri care participă la eveniment îţi poţti îmbogăţi cunoştintele, împărţind ideile şi părerile cu ei, poţi avea o viziune mult mai amplă şi mai sigură, pe care te poţi oricând baza şi îţi poţi trasa nişte linii mult mai clare în ceea ce priveşte viitorul tău.Mai simplu formulat, menirea acestui eveniment este acela de a elucida unele mistere nepătrunse încă de toţi.”
Maria Andreea ANSSA CLUJ Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca: „Conferinţa a fost o experienţă frumosă şi utilă, atât din punct de vedere al pregătirii în domeniul ales, cât şi pentru faptul că întâlneşti lume nouă. Conf erinţa de anul acesta a fost foarte faină: locaţie superbă, domeniile de discuţii accesibile dar în acelaşi timp interesante. Aşteptăm următoare întâlnire.”
Gianni ANSSA CONSTANŢA – Universitatea Ovidius, Constanţa: „Problema îmbunătăţirii serviciilor publice reprezintă un deziderat permanent,care trebuie urmărit de administraţia publică românească; consider că în momentul în care mă duc la un ghişeu, funcţionarul ar putea să-mi ofere un zâmbet, pemtru a fi bucuros că mă aflu acolo. Mulţumim A.N.S.S.A pentru locaţia superbă de anul acesta: multă zăpadă, uitaţi în inima munţilor la Izvorul Minunilor, unde am îmbinat caracterul ştiinţific al Conferinţei cu plăcutul( multă lume nouă; cu săniuţa la miezul nopţii; seară festivă;) şi nu pot uita faptul că am luat premiul I.”
Gianni PLEŞCA
Serviciile publice oferite de instituţiile administraţiei publice reprezintă imaginea statului de drept, deoarece ele constituie forma cea mai tangibilă de guvernare, prin care cetăţenii participă efectiv la viaţa socială, serviciile publice devenind mijlocul prin care administraţia îşi exercită activitatea. Furnizarea de servicii este o funcţie esenţială în relaţia dintre instituţüle guvernamentale şi cetăţeni., cât şi o condiţie pentru o bună imagine a administraţiei.
Receptivitatea administraţiei locale la nevoile cetăţenilor este esenţială pentru îmbunătăţirea capacităţii administraţiilor locale, având în vedere că satisfacţia cetăţeanului constituie factorul determinant pentru acceptarea guvernării.
Pentru a creşte calitatea serviciilor publice, Aociaţia Naţională a Studenţilor în Ştiinţe Adminstrative a a propus ca temă de cercetare şi dezbatere cu prilejul celei de-a VII-a ediţii a Conferinţei Naţionale a Studenţilor din şcolile de adminstraţie publică tema „Noi formate de servicii publice”. Conferinţa şi-a desfăşurat lucrările în perioada 17-20 decembrie 2009 în incinta hotelului Iadolina, la Stâna de Vale, cu sprijinul Instituţiei Prefectului din judeţul Bihor.
Tema conferinţei a fost organizată în patru secţiuni: Resursele umane şi performanţa instituţiilor publice; Finanţe publice, descentralizare şi dezvoltare locală; Sisteme europene de administraţie publică, Modernizarea activităţilor publice şi proceselor administrativ.
Pe durata lucrărilor, a fost dezbătută situaţia actuală din administraţia publică românescă, provocată de blocare posturilor şi disponibilizările masive, ca efect al recesiunii economice globale. Discuţiile au continuat pe baza unui studiu realizat pe marginea procesului de reformare admnistrativă în Spania, iar apoi s-au centrat pe un model mou de furnizare a serviciilor publice: guvernarea electronică, diseminându-se informaţiile cu privire la e-governmentul comparat între România și statele membre UE privind furnizarea de servicii publice.
De asemenea, au fost analizate implicaţiile sociale pe care le are procesul legiferării excesive de către Executiv, prin observarea fundamentelor urgenţei atribuite ordonanţelor guvernamentale. În acest cadru, după ce au fost diagnosticate problemele adminstraţiei româneşti şi noi propuneri de rezolvare în vederea îmbunătăţirii realizării interesului public, a fost expusă metodologia realizării cu succes a unui proiect în cadrul îmbunătăţirii furnizării serviciilor publice.
Sunt foarte mulţumit că am avut şansa de a participa la lucrările acestei Conferinţe, deorece mi-a deschis noi căi de înţelegere a problemelor cu care se confruntă administraţia publică actuală; dorinţa mea este de a fi alături de cetăţeni pentru a spori gradul participaţie a acestora în cadrul activităţii administrative la nivel nivel local, care reprezintă un mijloc foarte eficient pentru a îmbunătăţi furnizarea serviciilor publice pentru a satisface interesele acestora. În aprecierea mea, îmbunătăţirea furnizării serviciilor publice reprezintă calea care duce la creşterea imaginii şi încrederii în adminstraţia publică locală, fapt ce implică schimbarea legislaţiei şi a cutumelor în administraţie, prin creşterea transparenţei şi răspunderii.
Impresii ale studenţilor din cadrul filialelor membre A.N.S.S.A
Andreea ANSSA IAŞI - Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi : „Evenimentul are un impact pozitiv asupra celor care participă, cel puţin din punctul meu de vedere.Te ajută să înţelegi unele lucruri pe care în timpul facultăţii sau în viaţa de zi cu zi nu le poţi percepe.Odata ce intri în discuţie şi cu ceilalti membri care participă la eveniment îţi poţti îmbogăţi cunoştintele, împărţind ideile şi părerile cu ei, poţi avea o viziune mult mai amplă şi mai sigură, pe care te poţi oricând baza şi îţi poţi trasa nişte linii mult mai clare în ceea ce priveşte viitorul tău.Mai simplu formulat, menirea acestui eveniment este acela de a elucida unele mistere nepătrunse încă de toţi.”
Maria Andreea ANSSA CLUJ Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca: „Conferinţa a fost o experienţă frumosă şi utilă, atât din punct de vedere al pregătirii în domeniul ales, cât şi pentru faptul că întâlneşti lume nouă. Conf erinţa de anul acesta a fost foarte faină: locaţie superbă, domeniile de discuţii accesibile dar în acelaşi timp interesante. Aşteptăm următoare întâlnire.”
Gianni ANSSA CONSTANŢA – Universitatea Ovidius, Constanţa: „Problema îmbunătăţirii serviciilor publice reprezintă un deziderat permanent,care trebuie urmărit de administraţia publică românească; consider că în momentul în care mă duc la un ghişeu, funcţionarul ar putea să-mi ofere un zâmbet, pemtru a fi bucuros că mă aflu acolo. Mulţumim A.N.S.S.A pentru locaţia superbă de anul acesta: multă zăpadă, uitaţi în inima munţilor la Izvorul Minunilor, unde am îmbinat caracterul ştiinţific al Conferinţei cu plăcutul( multă lume nouă; cu săniuţa la miezul nopţii; seară festivă;) şi nu pot uita faptul că am luat premiul I.”
Gianni PLEŞCA
Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene
Delimitări conceptuale
Consiliul de Miniștri - a apărut pe cale convențională, prin tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniștrilor (Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului - CECO) și Consiliu (Tratatele de la Roma). După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965), poartă denumirea de Consiliu de Miniștri. Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru instituția având atribuții decizionale terminologia de “Consiliul Uniunii Europene”.
Consiliul european – a fost înființat prin voința șefilor de stat și de guvern în anul 1974, când aceștia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu ministru lor de externe, cu președintele Comisiei și un vicepreședinte al acesteia.
Consiliul european nu trebuie confundat cu Consiliul de Miniștri. Criteriile de separare a celor 2 instituții comunitare sunt:
a) Criteriul apariției:
Consiliul european a apărut pe cale neconvențională, adică prin întâlnirile la vârf ale șefilor de stat și guvern;
Consiliul de Miniștri a apărut pe cale convențională, fiind înființat prin Tratatele constituind Comunitățile europene.
b) Criteriul componenței celor 2 instituții:
Consiliul european are în compunere, pe de o parte, miniștrii afacerilor externe – Consiliul general - și, pe de altă parte, pe lângă miniștrii afacerilor externe și miniștrii de resort – Consilii specializate.
c) Criteriul atribuțiilor îndeplinite:
Consiliul european este o instituție cu caracter politic;
Consiliul de Miniștri este veritabilul suprem legislativ al Comunităților europene.
Consiliul european – ca instituție a Comunității europene, nu trebuie confundat cu Consiliul Europei – organizație internațională, regională de sine stătătoare.
Ȋnfiinţarea Consiliului European
Consiliul European s-a constituit la început în cadru neconvenţional, ulterior fiind recunoscut prin tratate. Consiliul European se compune numai din şefii de state şi guverne. Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de Consiliu al Miniştrilor Uniunii Europene. Consiliul European al şefilor de state şi guverne nu este prevăzut în tratatele iniţiale, dar este reglementat de Actul Unic European şi în Tratatul de la Maastricht. El a luat fiinţă prin voinţa şefilor de stat şi de guvern în 1974 când aceştia au hotărât să se întâlnească cu regularitate împreună cu miniştrii lor de externe şi cu preşedintele şi cu un vicepreşedinte al Comisiei europene.
Competenţele Consiliului European
Se apreciază că el are un rol dublu: de decizie şi de direcţionare. Competenţele originale ale Consiliului, aşa cum au fost definite prin Comunicatul Final de la Paris din 1974 şi Declaraţia Solemnă de la Stuttgart, sunt:
- impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare generale;
- orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin politic general;
- coordonarea politicilor comunitare;
- definirea noilor sectoare de activitate.
Ȋn domeniul cooperării politice, Consiliul are, în principal, un rol de mediere, de găsire a unui punct de vedere convergent, de a afirma pe scena internaţională europeană şi de a adopta poziţii comune şi coordonarea acţiunilor diplomatice în toate domeniile afacerilor internaţionale care afectează interesele comunităţii.
Documentele Consiliului European
Ȋn exercitarea competenţelor sale, Consiliul European la nivelul şefilor de state şi guverne adoptă următoarele documente:
- decizii (în problemele cele mai importante);
- decizii de procedură, care sunt mai numeroase şi care presupun trimiterea la o altă instituţie comunitară, în special la Consiliul Miniştrilor;
- directive şi orientări, care de regulă însoţesc deciziile de fond şi de procedură, fiind cele mai numeroase;
- declaraţiile, care de regulă sunt comune pentru doi sau mai mulţi şefi de guverne şi care exprimă poziţia lor comună faţă de una sau mai multe probleme.
Natura juridică a Consiliului European
Având în vedere situaţia specifică în care a apărut faptic şi s-a dezvoltat, Consiliul European a fost apreciat diferit în ceea ce priveşte natura sa juridică.
S-a avut în vedere că el a funcţionat o perioadă de timp fără a fi reglementat din punct de vedere juridic şi a avut o natură hibridă, făcându-se distincţie între competenţele în domeniul cooperării politice şi competenţele comunitare. Întrucât nici Actul Unic European nu a adus precizările necesare, nedumeririle au continuat, având în vedere poziţia sa intermediară, între conferinţele europene, la vârf şi Consiliul de Miniştri al Comunităţilor europene.
S-au exprimat mai multe opinii conform cărora ar fi un organ interguvernamental de cooperare, ori că ar fi un organ sui-generis.
Faptul că reuniunile la nivel înalt nu s-au substituit reuniunilor Consiliului Miniştrilor şi faptul că Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres Consiliul la nivelul şefilor de state sau guverne, conduce la concluzia că acesta este un organ sui generis care are atribuţii de cea mai mare importanţă în vederea impulsionării dezvoltării şi stabilirii orientărilor politicii generale a Uniunii Europene, aşa cum de altfel prevede articolul D al Tratatului de la Maastricht.
Constituirea Consiliului Uniunii Europene
La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei comunităţi europene avea câte un organ similar:
- Consiliul special al Miniştrilor în cazul CECO;
- Consiliul Comunităţii Economice Europene;
- Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Fiecare din aceste organe se constituia şi funcţiona în baza prevederilor tratatelor instituind comunităţile respective. Prin Tratatul de fuziune din 1965 s-a constituit un Consiliu Unic, care se substituia celor trei existente. Astfel, conform art.1 al acestui tratat, se prevedea că acesta exercită puterile şi competenţele atribuite acestor instituţii în tratatele care instituiau comunităţile respective, ca şi cele prevăzute în Tratatul de fuziune.
Consiliul se compunea din miniştri delegaţi, reprezentanţi ai statelor membre. Conform Tratatului de la Maastricht “Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat”.
Funcţionarea normală a Consiliului este în compunerea miniştrilor afacerilor externe, dar în afara acestei compoziţii, care se întruneşte lunar, mai există reuniuni ale miniştrilor din alte domenii de activitate (agricultură, finanţe, economie, transporturi, afaceri sociale) în funcţie de importanţa unor domenii sau de problemele care figurează pe ordinea de zi.
Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
Ȋn analiza atribuţiilor Consiliului se disting atribuţiile conferite acestuia prin tratatele comunitare de atribuţiile ce-i revin prin Tratatul asupra Uniunii Europene în cadrul politicii externe şi de securitate comună şi în cel al cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
Încercând o sistematizare, rezultă principale atribuţii ale Consiliului:
- se ocupă (în conformitate cu prevederile tratatelor iniţiale) cu coordonarea generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre, având în vedere faptul că politicile economice naţionale nu sunt de competenţă exclusiv naţională;
- în economia Tratatului de la Maastricht cooperarea tinde să îmbrace şi un caracter politic, vorbindu-se, din ce în ce mai insistent, despre realizarea uniunii europene, uniune care întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;
- are competenţă normativă de principiu, astfel:
a) este un veritabil for suprem legislativ comunitar (iar nu Parlamentul, aşa cum ar putea să se înţeleagă la prima vedere), cel puţin în spiritul prevederilor tratatelor, elaborând regulamente şi directive;
b) unele atribuţii, în materie normativă, au fost delegate de către Consiliu Comisiei, prin procedura delegării de putere, procedură acceptată prin Actul Unic European (acest lucru se întâmplă şi pentru că organismul Consiliului este supus unor permanente fluctuaţii politice existente în statele membre, Comisia demonstrând o mare stabilitate).
Funcţionarea Consiliului Uniunii Europene
Preşedinţia Consiliului este exercitată timp de 6 luni de către fiecare stat membru, într-o ordine stabilită de către acestea, în unanimitate, aşa cum prevede Tratatul de la Maastricht.
Conform Deciziei Consiliului din 1 ianuarie 1995, Preşedinţia a fost exercitată:
- în primele şase luni ale anului 1995 de Franţa;
- în următoarele şase luni ale anului 1995 de Spania;
- pentru perioadele ulterioare de 6 luni de următoarele State membre în ordinea următoare: Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia. România își va asuma președinția în a doua jumătate a anului 2019.
Consiliul, statuând în unanimitate, la propunerea statelor membre respective, poate să decidă ca un stat membru să exercite preşedinţia pe parcursul unei alte perioade decât ordinea astfel stabilită.
Consiliul Uniunii Europene funcţionează pe baza unui Regulament interior care îşi schimbă dispoziţiile ca urmare a fiecărei aderări de noi state. Acesta se reuneşte la convocarea preşedintelui acestuia din iniţiativa sa, a unui membru sau a Comisiei.
Regulamentul Consiliului nu prevede decât faptul că preşedintele trebuie să anunţe data următoarei reuniuni. Preşedintele stabileşte ordinea de zi provizorie şi o înaintează membrilor Consiliului cu 40 de zile înaintea reuniunii. Pentru înscrierea altor puncte pe ordinea de zi se cere votul unanim. Ordinea astfel stabilită se supune aprobării prin vot. Pentru luarea deciziilor sale, Consiliul trebuie să acţioneze potrivit principiului votului ponderat cu diverse majorităţi.
Ȋn general „Consiliul va acţiona cu majoritatea membrilor săi”, fiind vorba de principiul votului majoritar, de la care se poate deroga atunci când se cere majoritatea calificată. Ȋn această situaţie actele Consiliului vor fi adoptate cu întrunirea a cel puţin 62 voturi favorabile, dacă el va decide pe baza unei propuneri a Comisiei, sau a cel puţin 62 voturi favorabile exprimând votul a cel puţin zece state membre, în celelalte cazuri.
Unele decizii trebuie luate cu respectarea principiului unanimităţii, unanimitate cerută în situaţii strict delimitate şi mai ales atunci când în cauză sunt hotărâri de o excepţională importanţă.
Ȋn luarea deciziilor sale Consiliul acţionează, în mod obişnuit, pe baza unor propuneri sau recomandări ale Comisiei şi după caz, după consultarea Parlamentului sau a altor instituţii sau organisme. Ȋn afara actelor cu caracter normativ, Consiliul poate să hotărască impunerea de amenzi într-un cuantum determinat sau să adreseze recomandări statelor la propunerea Comisiei.
Andreea PREDA
Consiliul de Miniștri - a apărut pe cale convențională, prin tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniștrilor (Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului - CECO) și Consiliu (Tratatele de la Roma). După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965), poartă denumirea de Consiliu de Miniștri. Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru instituția având atribuții decizionale terminologia de “Consiliul Uniunii Europene”.
Consiliul european – a fost înființat prin voința șefilor de stat și de guvern în anul 1974, când aceștia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu ministru lor de externe, cu președintele Comisiei și un vicepreședinte al acesteia.
Consiliul european nu trebuie confundat cu Consiliul de Miniștri. Criteriile de separare a celor 2 instituții comunitare sunt:
a) Criteriul apariției:
Consiliul european a apărut pe cale neconvențională, adică prin întâlnirile la vârf ale șefilor de stat și guvern;
Consiliul de Miniștri a apărut pe cale convențională, fiind înființat prin Tratatele constituind Comunitățile europene.
b) Criteriul componenței celor 2 instituții:
Consiliul european are în compunere, pe de o parte, miniștrii afacerilor externe – Consiliul general - și, pe de altă parte, pe lângă miniștrii afacerilor externe și miniștrii de resort – Consilii specializate.
c) Criteriul atribuțiilor îndeplinite:
Consiliul european este o instituție cu caracter politic;
Consiliul de Miniștri este veritabilul suprem legislativ al Comunităților europene.
Consiliul european – ca instituție a Comunității europene, nu trebuie confundat cu Consiliul Europei – organizație internațională, regională de sine stătătoare.
Ȋnfiinţarea Consiliului European
Consiliul European s-a constituit la început în cadru neconvenţional, ulterior fiind recunoscut prin tratate. Consiliul European se compune numai din şefii de state şi guverne. Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de Consiliu al Miniştrilor Uniunii Europene. Consiliul European al şefilor de state şi guverne nu este prevăzut în tratatele iniţiale, dar este reglementat de Actul Unic European şi în Tratatul de la Maastricht. El a luat fiinţă prin voinţa şefilor de stat şi de guvern în 1974 când aceştia au hotărât să se întâlnească cu regularitate împreună cu miniştrii lor de externe şi cu preşedintele şi cu un vicepreşedinte al Comisiei europene.
Competenţele Consiliului European
Se apreciază că el are un rol dublu: de decizie şi de direcţionare. Competenţele originale ale Consiliului, aşa cum au fost definite prin Comunicatul Final de la Paris din 1974 şi Declaraţia Solemnă de la Stuttgart, sunt:
- impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare generale;
- orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin politic general;
- coordonarea politicilor comunitare;
- definirea noilor sectoare de activitate.
Ȋn domeniul cooperării politice, Consiliul are, în principal, un rol de mediere, de găsire a unui punct de vedere convergent, de a afirma pe scena internaţională europeană şi de a adopta poziţii comune şi coordonarea acţiunilor diplomatice în toate domeniile afacerilor internaţionale care afectează interesele comunităţii.
Documentele Consiliului European
Ȋn exercitarea competenţelor sale, Consiliul European la nivelul şefilor de state şi guverne adoptă următoarele documente:
- decizii (în problemele cele mai importante);
- decizii de procedură, care sunt mai numeroase şi care presupun trimiterea la o altă instituţie comunitară, în special la Consiliul Miniştrilor;
- directive şi orientări, care de regulă însoţesc deciziile de fond şi de procedură, fiind cele mai numeroase;
- declaraţiile, care de regulă sunt comune pentru doi sau mai mulţi şefi de guverne şi care exprimă poziţia lor comună faţă de una sau mai multe probleme.
Natura juridică a Consiliului European
Având în vedere situaţia specifică în care a apărut faptic şi s-a dezvoltat, Consiliul European a fost apreciat diferit în ceea ce priveşte natura sa juridică.
S-a avut în vedere că el a funcţionat o perioadă de timp fără a fi reglementat din punct de vedere juridic şi a avut o natură hibridă, făcându-se distincţie între competenţele în domeniul cooperării politice şi competenţele comunitare. Întrucât nici Actul Unic European nu a adus precizările necesare, nedumeririle au continuat, având în vedere poziţia sa intermediară, între conferinţele europene, la vârf şi Consiliul de Miniştri al Comunităţilor europene.
S-au exprimat mai multe opinii conform cărora ar fi un organ interguvernamental de cooperare, ori că ar fi un organ sui-generis.
Faptul că reuniunile la nivel înalt nu s-au substituit reuniunilor Consiliului Miniştrilor şi faptul că Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres Consiliul la nivelul şefilor de state sau guverne, conduce la concluzia că acesta este un organ sui generis care are atribuţii de cea mai mare importanţă în vederea impulsionării dezvoltării şi stabilirii orientărilor politicii generale a Uniunii Europene, aşa cum de altfel prevede articolul D al Tratatului de la Maastricht.
Constituirea Consiliului Uniunii Europene
La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei comunităţi europene avea câte un organ similar:
- Consiliul special al Miniştrilor în cazul CECO;
- Consiliul Comunităţii Economice Europene;
- Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Fiecare din aceste organe se constituia şi funcţiona în baza prevederilor tratatelor instituind comunităţile respective. Prin Tratatul de fuziune din 1965 s-a constituit un Consiliu Unic, care se substituia celor trei existente. Astfel, conform art.1 al acestui tratat, se prevedea că acesta exercită puterile şi competenţele atribuite acestor instituţii în tratatele care instituiau comunităţile respective, ca şi cele prevăzute în Tratatul de fuziune.
Consiliul se compunea din miniştri delegaţi, reprezentanţi ai statelor membre. Conform Tratatului de la Maastricht “Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat”.
Funcţionarea normală a Consiliului este în compunerea miniştrilor afacerilor externe, dar în afara acestei compoziţii, care se întruneşte lunar, mai există reuniuni ale miniştrilor din alte domenii de activitate (agricultură, finanţe, economie, transporturi, afaceri sociale) în funcţie de importanţa unor domenii sau de problemele care figurează pe ordinea de zi.
Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
Ȋn analiza atribuţiilor Consiliului se disting atribuţiile conferite acestuia prin tratatele comunitare de atribuţiile ce-i revin prin Tratatul asupra Uniunii Europene în cadrul politicii externe şi de securitate comună şi în cel al cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
Încercând o sistematizare, rezultă principale atribuţii ale Consiliului:
- se ocupă (în conformitate cu prevederile tratatelor iniţiale) cu coordonarea generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre, având în vedere faptul că politicile economice naţionale nu sunt de competenţă exclusiv naţională;
- în economia Tratatului de la Maastricht cooperarea tinde să îmbrace şi un caracter politic, vorbindu-se, din ce în ce mai insistent, despre realizarea uniunii europene, uniune care întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;
- are competenţă normativă de principiu, astfel:
a) este un veritabil for suprem legislativ comunitar (iar nu Parlamentul, aşa cum ar putea să se înţeleagă la prima vedere), cel puţin în spiritul prevederilor tratatelor, elaborând regulamente şi directive;
b) unele atribuţii, în materie normativă, au fost delegate de către Consiliu Comisiei, prin procedura delegării de putere, procedură acceptată prin Actul Unic European (acest lucru se întâmplă şi pentru că organismul Consiliului este supus unor permanente fluctuaţii politice existente în statele membre, Comisia demonstrând o mare stabilitate).
Funcţionarea Consiliului Uniunii Europene
Preşedinţia Consiliului este exercitată timp de 6 luni de către fiecare stat membru, într-o ordine stabilită de către acestea, în unanimitate, aşa cum prevede Tratatul de la Maastricht.
Conform Deciziei Consiliului din 1 ianuarie 1995, Preşedinţia a fost exercitată:
- în primele şase luni ale anului 1995 de Franţa;
- în următoarele şase luni ale anului 1995 de Spania;
- pentru perioadele ulterioare de 6 luni de următoarele State membre în ordinea următoare: Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia. România își va asuma președinția în a doua jumătate a anului 2019.
Consiliul, statuând în unanimitate, la propunerea statelor membre respective, poate să decidă ca un stat membru să exercite preşedinţia pe parcursul unei alte perioade decât ordinea astfel stabilită.
Consiliul Uniunii Europene funcţionează pe baza unui Regulament interior care îşi schimbă dispoziţiile ca urmare a fiecărei aderări de noi state. Acesta se reuneşte la convocarea preşedintelui acestuia din iniţiativa sa, a unui membru sau a Comisiei.
Regulamentul Consiliului nu prevede decât faptul că preşedintele trebuie să anunţe data următoarei reuniuni. Preşedintele stabileşte ordinea de zi provizorie şi o înaintează membrilor Consiliului cu 40 de zile înaintea reuniunii. Pentru înscrierea altor puncte pe ordinea de zi se cere votul unanim. Ordinea astfel stabilită se supune aprobării prin vot. Pentru luarea deciziilor sale, Consiliul trebuie să acţioneze potrivit principiului votului ponderat cu diverse majorităţi.
Ȋn general „Consiliul va acţiona cu majoritatea membrilor săi”, fiind vorba de principiul votului majoritar, de la care se poate deroga atunci când se cere majoritatea calificată. Ȋn această situaţie actele Consiliului vor fi adoptate cu întrunirea a cel puţin 62 voturi favorabile, dacă el va decide pe baza unei propuneri a Comisiei, sau a cel puţin 62 voturi favorabile exprimând votul a cel puţin zece state membre, în celelalte cazuri.
Unele decizii trebuie luate cu respectarea principiului unanimităţii, unanimitate cerută în situaţii strict delimitate şi mai ales atunci când în cauză sunt hotărâri de o excepţională importanţă.
Ȋn luarea deciziilor sale Consiliul acţionează, în mod obişnuit, pe baza unor propuneri sau recomandări ale Comisiei şi după caz, după consultarea Parlamentului sau a altor instituţii sau organisme. Ȋn afara actelor cu caracter normativ, Consiliul poate să hotărască impunerea de amenzi într-un cuantum determinat sau să adreseze recomandări statelor la propunerea Comisiei.
Andreea PREDA
Facultățile din România – o afacere rentabilă?
Statisticile arată că anual în România ies de pe băncile facultăților 125.000 de absolvenți - un număr destul de mare, ceea ce face greu de crezut că toți acești absolvenți se vor încadra în muncă cu specializarea pe care o au.
Majoritatea studenților de la Științe Administrative se plâng de faptul că în sistemul public se obține greu un post, că nu sunt suficiente locuri, deoarece în administrația publică se dorește diminuarea numărului de posturi existente, dar și datorită corupției. Aceste aspecte sunt parțial adevărate. Conform Institutului Național de Statistică, domeniul administrație publică și apărare înregistra până anul trecut una din cele mai înalte rate de locuri de muncă vacante (6,84% anul trecut), o rată mai mare decât anul anterior. Cum se explică aceste locuri vacante existente? Un răspuns ar putea fi lipsa de pregătire a absolvenților. Și aici apare inevitabilul cerc vicios – studenții dau vina pe profesori, profesorii pe Ministerul Educației, Ministerul pe bugetul insuficient pentru o reformă în domeniu. Fiecare însă trebuie să-și asume o parte din responsabilitate.
Din nefericire, în contextul actual al crizei economice, anul acesta nu mai putem vorbi despre posturi vacante ci doar despre posturi reduse și chiar agenții și alte instituții desființate. În aceste condiții, tot mai mulți dintre absolvenți se orientează spre posturile scoase la concurs în Uniunea Europeană. Câți dintre ei sunt însă cu adevărat pregătiți pentru ele?
Recent am absolvit facultatea și din păcate trebuie să recunosc că dacă mi s-ar da ocazia s-o iau de la capăt aș face acest lucru, dar nu în România. Sistemul universitar din țara noastră nu ține cont de ceea ce vrem noi, studenții, să facem în viitor, însă nici nu ne îndrumă într-o anumită direcție sau într-o zonă în care în momentul de față există un deficit de specialiști. Urmările acestui fapt sunt absolvenții debusolați, care nu numai că nu reușesc să se încadreze într-un loc de muncă, dar cel mai probabil nici nu știu în ce domeniu al specializării lor ar vrea sau ar putea să profeseze.
Salvarea absolvenților, dar și a angajatorilor, sunt programele de instruire, care deși nu durează trei ani (cât durează o facultate), reușesc să îți aducă informații mult mai utile în practică. Concluzia evidentă este că ideea de facultate se rezumă la a obține o diplomă, care din pură formalitate îți este solicitată la angajare și de pe urma căreia poți beneficia de un salariu mai mare.
Facultatea, din punctul meu de vedere, ar trebui să mă ajute să îmi descopăr aptitudinile și să le perfecționez. Din păcate însă în România facultatea se rezumă strict la o formă de învățământ formală, în care studenții asistă la cursuri, primesc un volum foarte mare de informații – stric în teorie – care de cele mai multe ori se dovedesc inutile sau nu sunt aproape niciodată folosite în practică, după care urmează o evaluare (doar în cadrul sesiunii de examene) ineficientă. În condițiile acestea, vă mai întrebați de ce suntem atât de nemultumiți de persoanele angajate în sistemul public?
Trăim într-o societate comercială, în care este importantă funcția pe care ocupi și banii pe care îi câștigi, nu pregătirea și experiența pe care o ai. Din acest punct de vedere sistemul universitar din România funcționează perfect: studenții cotizează la bugetul facultăților (3/4 din locurile scoase la concurs în cadrul facultăților de stat sunt locuri cu taxă) fără a aștepta prea multe în schimbul acestei taxe, iar profesorii sunt plătiți, fără a se strădui să-și actualizeze cursurile sau să-și îmbunătățească stilul de predare conform cerințelor din zilele noastre.
La baza problemei din sistemul universitar român se află însă atitudinea studenților, care sunt în mare parte dezinteresați, demoralizați și foarte greu de motivat. De cele mai multe ori aleg calea cea mai simplă – de a nu se implica, de a nu participa la cursuri și seminarii, de a copia la examene și de a prelua pentru licență o lucrare ce nu le aparține.
În zilele noastre facultatea s-a transformat într-o afacere pentru toată lumea, indiferent că ne referim la studenți, pentru care este o modalitate simplă de a dobândi o specializare (cel puțin pe hârtie), la profesori care, datorită numărului mare de studenți înscriși, au un loc de muncă asigurat sau la facultăți care acumulează la buget sume importante de bani pe care însă nu le reinvestesc în mod potrivit.
Un alt aspect care mă determină să cred că obiectivul principal al facultăților s-a modificat de-a lungul timpului este tendința generală de renunțare la examenul de admitere precum și la examenul de finalizare a studiilor de licență. Deși împrumutată din țările occidentale, în sistemul educațional românesc această procedură pare neinspirată, deoarece ea nu a fost aplicată pe un fundament asemănător și nici nu a fost preluată în totalitate, alegându-se o variantă mult simplificată.
Îmi pun speranțele în actualul Guvern și în reforma absolut necesară din învățământ ce ar putea face ca măcar generațiile ce vor urma să beneficieze de un sistem universitar cu adevărat european.
Irina LEPĂDATU
Majoritatea studenților de la Științe Administrative se plâng de faptul că în sistemul public se obține greu un post, că nu sunt suficiente locuri, deoarece în administrația publică se dorește diminuarea numărului de posturi existente, dar și datorită corupției. Aceste aspecte sunt parțial adevărate. Conform Institutului Național de Statistică, domeniul administrație publică și apărare înregistra până anul trecut una din cele mai înalte rate de locuri de muncă vacante (6,84% anul trecut), o rată mai mare decât anul anterior. Cum se explică aceste locuri vacante existente? Un răspuns ar putea fi lipsa de pregătire a absolvenților. Și aici apare inevitabilul cerc vicios – studenții dau vina pe profesori, profesorii pe Ministerul Educației, Ministerul pe bugetul insuficient pentru o reformă în domeniu. Fiecare însă trebuie să-și asume o parte din responsabilitate.
Din nefericire, în contextul actual al crizei economice, anul acesta nu mai putem vorbi despre posturi vacante ci doar despre posturi reduse și chiar agenții și alte instituții desființate. În aceste condiții, tot mai mulți dintre absolvenți se orientează spre posturile scoase la concurs în Uniunea Europeană. Câți dintre ei sunt însă cu adevărat pregătiți pentru ele?
Recent am absolvit facultatea și din păcate trebuie să recunosc că dacă mi s-ar da ocazia s-o iau de la capăt aș face acest lucru, dar nu în România. Sistemul universitar din țara noastră nu ține cont de ceea ce vrem noi, studenții, să facem în viitor, însă nici nu ne îndrumă într-o anumită direcție sau într-o zonă în care în momentul de față există un deficit de specialiști. Urmările acestui fapt sunt absolvenții debusolați, care nu numai că nu reușesc să se încadreze într-un loc de muncă, dar cel mai probabil nici nu știu în ce domeniu al specializării lor ar vrea sau ar putea să profeseze.
Salvarea absolvenților, dar și a angajatorilor, sunt programele de instruire, care deși nu durează trei ani (cât durează o facultate), reușesc să îți aducă informații mult mai utile în practică. Concluzia evidentă este că ideea de facultate se rezumă la a obține o diplomă, care din pură formalitate îți este solicitată la angajare și de pe urma căreia poți beneficia de un salariu mai mare.
Facultatea, din punctul meu de vedere, ar trebui să mă ajute să îmi descopăr aptitudinile și să le perfecționez. Din păcate însă în România facultatea se rezumă strict la o formă de învățământ formală, în care studenții asistă la cursuri, primesc un volum foarte mare de informații – stric în teorie – care de cele mai multe ori se dovedesc inutile sau nu sunt aproape niciodată folosite în practică, după care urmează o evaluare (doar în cadrul sesiunii de examene) ineficientă. În condițiile acestea, vă mai întrebați de ce suntem atât de nemultumiți de persoanele angajate în sistemul public?
Trăim într-o societate comercială, în care este importantă funcția pe care ocupi și banii pe care îi câștigi, nu pregătirea și experiența pe care o ai. Din acest punct de vedere sistemul universitar din România funcționează perfect: studenții cotizează la bugetul facultăților (3/4 din locurile scoase la concurs în cadrul facultăților de stat sunt locuri cu taxă) fără a aștepta prea multe în schimbul acestei taxe, iar profesorii sunt plătiți, fără a se strădui să-și actualizeze cursurile sau să-și îmbunătățească stilul de predare conform cerințelor din zilele noastre.
La baza problemei din sistemul universitar român se află însă atitudinea studenților, care sunt în mare parte dezinteresați, demoralizați și foarte greu de motivat. De cele mai multe ori aleg calea cea mai simplă – de a nu se implica, de a nu participa la cursuri și seminarii, de a copia la examene și de a prelua pentru licență o lucrare ce nu le aparține.
În zilele noastre facultatea s-a transformat într-o afacere pentru toată lumea, indiferent că ne referim la studenți, pentru care este o modalitate simplă de a dobândi o specializare (cel puțin pe hârtie), la profesori care, datorită numărului mare de studenți înscriși, au un loc de muncă asigurat sau la facultăți care acumulează la buget sume importante de bani pe care însă nu le reinvestesc în mod potrivit.
Un alt aspect care mă determină să cred că obiectivul principal al facultăților s-a modificat de-a lungul timpului este tendința generală de renunțare la examenul de admitere precum și la examenul de finalizare a studiilor de licență. Deși împrumutată din țările occidentale, în sistemul educațional românesc această procedură pare neinspirată, deoarece ea nu a fost aplicată pe un fundament asemănător și nici nu a fost preluată în totalitate, alegându-se o variantă mult simplificată.
Îmi pun speranțele în actualul Guvern și în reforma absolut necesară din învățământ ce ar putea face ca măcar generațiile ce vor urma să beneficieze de un sistem universitar cu adevărat european.
Irina LEPĂDATU
Concluziile experienţei de observator la recentele alegeri prezidenţiale din 22 nov.-6 dec. 2009
A putea ajunge să avem calitatea de observator la alegeri, indiferent de tipul acestora, înseamna a fi un om informat. Pentru acest lucru trebuie să urmăm un training pentru a cunoaşte care sunt atribuţiile unui observator, pentru a şti care este rolul lui acolo. După care să ajungem într-o secţie de votare şi să urmărim paşii care se fac în procesul desfăşurării alegerilor.
Observatorii pe care oamenii îi întâlnesc în circumscripţiile electorale sunt aceia care sunt atenţi la cum se desfăşoară procesul electoral, în ceea ce priveşte corectitudinea desfăşurării alegerilor, etapele pe care preşedinţii secţiilor de votare le parcurg în procesul electoral de la deschiderea secţiilor de votare şi până la închiderea acestora.
Legea alegerilor prezidenţiale în baza căreia s-au desfăşurat acestea în 22 noiembrie-6 decembrie 2009 este Legea 370/2004, lege în baza căreia atât membrii secţiilor de votare din ţară şi din străinătate, cât şi observatorii îşi cunoştau limitele şi drepturile.
Consider că o astfel de experienţă este benefică tuturor, dar mai ales tinerilor care urmează sau care au terminat o facultate de ştiinţe administrative, întrucât ei trebuie să ştie cum se desfăşoară o campanie electorală, care sunt metodele folosite de către partide pentru promovarea unui anumit candidat, dar mai ales ei trebuie să cunoscă modalitatea prin care se desfăşoară întregul proces al alegerilor.
Ca şi observator, când te prezinţi la o secţie de votare, trebuie să ai o acreditare din partea organizaţiei pe care o reprezinţi în vederea observării neregulilor electorale şi un ecuson pe care să-l poată observa oamenii şi să ştie că cineva are grijă ca alegerile să se desfăşoare în deplină legalitate. Numai prezenţa unor astfel de observatori intimidează măcar un pic intenţiile celor ce vor să fraudeze alegerile. Ȋn acest an am constatat o astfel de reacţie din partea unui preşedinte al unei secţii de votare din Năvodari, care afirma, în al doilea tur de scrutin, că „îl zărăcesc prea mulţi observatori”, deoarece la al doilea tur de scrutin în acea secţie la care eram şi eu observator împreună cu un altul, a mai venit un observator. De aceea pot afirma că simpla prezenaţă a observatorilor într-o secţie de votarea cântăreşte foarte mult în momentul numărării voturilor sau al desfăşurării [rocesului de votarea din întreaga zi.
Observatorii au numeroase sarcini. Astfel, ei au dreptul ca pe o suprafaţă de până la 500 m de secţiile de votare să identifice persoanele care se implică în diferite nereguli pentru ca unul sau altul dintre candidaţi să iasă câştigător. Observatorul îi poate îndepărta pe acei oameni invocând reglementările legii 370/2004. Toată acţiunea observatorilor are la baza această lege care îi conferă posibilitatea de a hotărî anumite lucruri, cum ar fi dacă să lase pe cineva să intre sau nu cu culorile candidaţilor din partea partidelor. Ȋi poate atenţiona pe membrii secţiilor de votare în privinţa acestor culori pe care le au pe haine, poate să ceară partidelor să-şi îndepărteze afişele electorale care se află până în 500 m. Ei trebuie să fie atenţi ca oamenii sănu intre cu aparate de fotografiat sau să vorbească la telefon în cabina de votare, să nu existe aglomeraţie la masa membrilor secţiilor de votare pentru a primi buletinele de vot, să nu se influenţeze oamenii pe cine să voteze, să fie atent ca preşedintele să ştampileze toate buletinele de vot, să întocmescă toate actele necesare legalităţii alegerilor, să încheie procesul verbal corespunzător şi în prezenţa tuturor membrilor secţiilor de votare, să fie atenţi ca memebrii secţiilor de votare să nu semneze în locul persoanelor care nu s-au prezentat la vot etc..
Ȋntreg procesul de votare este extrem de bine elaborat şi se poate desfăşura în deplină legalitate dacă nu ar exista oameni care să încerce fraudarea alegerilor.
Ca şi observator la aceste alegeri, pot spune că o astfel de experienţă este benefică pentru formarea noastră profesională, dar şi morală. Trebuie să se mai ştie că orice persoană majoră, cetăţean român poate face cerere la primăria din satul, comuna, oraşul, municipiul său pentru a fi membru al unei secţii de votare. Persoanele imobilizate, de asemenea pot face cerere la primăria satului, comuni, oraşului sau municipiului pentru a veni la ele acasă urna mobilă în vederea exprimării alegerii sale.
Ca urmare al participării mele la un astfel de eveniment naţional, am hotărât ca următoarea experienţă să se focalizeze pe participarea mea la alegeri ca şi membru al secţiei de votare, iar apoi ca şi preşedinte sau vicepreşedinte al secţiei de votare.
Această experienţă m-a ajutat foarte mult să-mi dau seama că oamenii trebuie ajutaţi şi informaţi pentru a putea să voteze în cunoştinţă de cauză. Voinţa poporului trebuie respectată şi asumată de cei care o reprezintă în instituţiile statului, la nivel local, central şi internaţional.
Andreea PREDA
Observatorii pe care oamenii îi întâlnesc în circumscripţiile electorale sunt aceia care sunt atenţi la cum se desfăşoară procesul electoral, în ceea ce priveşte corectitudinea desfăşurării alegerilor, etapele pe care preşedinţii secţiilor de votare le parcurg în procesul electoral de la deschiderea secţiilor de votare şi până la închiderea acestora.
Legea alegerilor prezidenţiale în baza căreia s-au desfăşurat acestea în 22 noiembrie-6 decembrie 2009 este Legea 370/2004, lege în baza căreia atât membrii secţiilor de votare din ţară şi din străinătate, cât şi observatorii îşi cunoştau limitele şi drepturile.
Consider că o astfel de experienţă este benefică tuturor, dar mai ales tinerilor care urmează sau care au terminat o facultate de ştiinţe administrative, întrucât ei trebuie să ştie cum se desfăşoară o campanie electorală, care sunt metodele folosite de către partide pentru promovarea unui anumit candidat, dar mai ales ei trebuie să cunoscă modalitatea prin care se desfăşoară întregul proces al alegerilor.
Ca şi observator, când te prezinţi la o secţie de votare, trebuie să ai o acreditare din partea organizaţiei pe care o reprezinţi în vederea observării neregulilor electorale şi un ecuson pe care să-l poată observa oamenii şi să ştie că cineva are grijă ca alegerile să se desfăşoare în deplină legalitate. Numai prezenţa unor astfel de observatori intimidează măcar un pic intenţiile celor ce vor să fraudeze alegerile. Ȋn acest an am constatat o astfel de reacţie din partea unui preşedinte al unei secţii de votare din Năvodari, care afirma, în al doilea tur de scrutin, că „îl zărăcesc prea mulţi observatori”, deoarece la al doilea tur de scrutin în acea secţie la care eram şi eu observator împreună cu un altul, a mai venit un observator. De aceea pot afirma că simpla prezenaţă a observatorilor într-o secţie de votarea cântăreşte foarte mult în momentul numărării voturilor sau al desfăşurării [rocesului de votarea din întreaga zi.
Observatorii au numeroase sarcini. Astfel, ei au dreptul ca pe o suprafaţă de până la 500 m de secţiile de votare să identifice persoanele care se implică în diferite nereguli pentru ca unul sau altul dintre candidaţi să iasă câştigător. Observatorul îi poate îndepărta pe acei oameni invocând reglementările legii 370/2004. Toată acţiunea observatorilor are la baza această lege care îi conferă posibilitatea de a hotărî anumite lucruri, cum ar fi dacă să lase pe cineva să intre sau nu cu culorile candidaţilor din partea partidelor. Ȋi poate atenţiona pe membrii secţiilor de votare în privinţa acestor culori pe care le au pe haine, poate să ceară partidelor să-şi îndepărteze afişele electorale care se află până în 500 m. Ei trebuie să fie atenţi ca oamenii sănu intre cu aparate de fotografiat sau să vorbească la telefon în cabina de votare, să nu existe aglomeraţie la masa membrilor secţiilor de votare pentru a primi buletinele de vot, să nu se influenţeze oamenii pe cine să voteze, să fie atent ca preşedintele să ştampileze toate buletinele de vot, să întocmescă toate actele necesare legalităţii alegerilor, să încheie procesul verbal corespunzător şi în prezenţa tuturor membrilor secţiilor de votare, să fie atenţi ca memebrii secţiilor de votare să nu semneze în locul persoanelor care nu s-au prezentat la vot etc..
Ȋntreg procesul de votare este extrem de bine elaborat şi se poate desfăşura în deplină legalitate dacă nu ar exista oameni care să încerce fraudarea alegerilor.
Ca şi observator la aceste alegeri, pot spune că o astfel de experienţă este benefică pentru formarea noastră profesională, dar şi morală. Trebuie să se mai ştie că orice persoană majoră, cetăţean român poate face cerere la primăria din satul, comuna, oraşul, municipiul său pentru a fi membru al unei secţii de votare. Persoanele imobilizate, de asemenea pot face cerere la primăria satului, comuni, oraşului sau municipiului pentru a veni la ele acasă urna mobilă în vederea exprimării alegerii sale.
Ca urmare al participării mele la un astfel de eveniment naţional, am hotărât ca următoarea experienţă să se focalizeze pe participarea mea la alegeri ca şi membru al secţiei de votare, iar apoi ca şi preşedinte sau vicepreşedinte al secţiei de votare.
Această experienţă m-a ajutat foarte mult să-mi dau seama că oamenii trebuie ajutaţi şi informaţi pentru a putea să voteze în cunoştinţă de cauză. Voinţa poporului trebuie respectată şi asumată de cei care o reprezintă în instituţiile statului, la nivel local, central şi internaţional.
Andreea PREDA
joi, 17 decembrie 2009
Workshop 2: Parlament Unicameral vs. Parlament Bicameral
Pe data de 11 decembrie, Anssa Constanța a organizat un workshop (mai restrâns de această dată) în campusul Universității “Ovidius” şi a avut ca temă: Parlament unicameral vs. Parlament Bicameral care de altfel reprezintă o temă de actualitate introdusă cu ocazia referendumului din 6 decembrie. La această dezbatere au participat pe lângă studenți (de la specializările Administrație Publică, Drept şi Istorie şi Ştiinte Politice), d-na Nedea Felicia, reprezentant al Instituției Avocatului Poporului al județului Constanța, precum şi cadre didactice de la Facultatea de Drept şi Ştiințe Administrative din cadrul Universității « Ovidius » Constanța. Pe agenda de lucru a dezbaterii s-a aflat discutarea de argumente pro şi contra atât în ceea ce priveşte parlamentul unicameral, cât şi cel bicameral. Cu alte cuvinte, scopul acestei întâlniri a fost acela de a determina care dintre cele două sisteme este mai avantajos pentru România actuală.
Astfel, dezbaterea a început printr-o scurtă descriere a structurii actuale a Parlamentului României şi a insuficiențelor acesteia : competențele Camerelor nu sunt foarte bine delimitate, cele 2 camere se aleg procedural în acelaşi mod, legile nu reprezintă întotdeauana interesul poporului, întrucât intervin constângerile partidelor asupra votului parlamentarilor. Discuția a continuat prin exemplificare unor sisteme bicamerale care funcționeaza bine şi motivele pentru care funcționeaza bine care sunt legate de faptul că acestea au atribuții diferite şi sunt alese diferit.
De asemenea, legat de parlamentul bicameral participanții au fost invitați de către moderator să reflecte asupra avantajelor şi dezavantajelor acestuia. Astfel printre avantaje au fost identificate următoarele : o reprezentare mai largă a poporului dată de numărul mare de membri ; sfera mai largă, mai variată a forțelor politice înlătură posibilitatea subordonării sale forței politice dominante ; efecte pozitive asupra calității actului legislativ, deoarece existența a două camere presupune dezbaterea şi o analiză mai amplă a unui proiect de lege. Printre dezavantajele sistemului bicameral românesc au fost menționate : costurile financiare foarte mari pentru funcționarea acestuia, ca urmare a numărului foarte mare de membri ; mecanismul său mai dificil de adoptare a legilor, cu posibilitate mărită de respingere de o către cameră a unui proiect legislativ sau a imposibilităţii realizării medierii între cele două camere, rezultând tergiversarea adoptării unor legi ce ar putea fi urgente ; lipsa unei delimitări constituţionale clare a atribuţiilor specifice poate determina tensiuni între cele 2 Camere.
Trecând la celălalt sistem parlamentar, cel unicameral, participanții s-au pus de acord asupra următoarelor avantaje sau puncte forte ale acestuia : asigură rapiditate şi fluiditate activităţii legislative ; cheltuieli mai mici pentru întreţinerea şi funcţionalitatea sa şi evitarea tensiunilor ce s-ar putea naşte între cele Parlament şi Executiv şi între camerele acestuia. Bineînțeles că şi în acest caz au putut fi identificate păreri contra acestui sistem ilustrate prin precizarea dezavantajelor : parlamentul unicameral nu ar constitui o reprezentare prea fidelă a voinţei poporului din cauza numărului redus al membrilor săi ; se creează o mult mai mare posibilitate de subordonare sau de dominare a sa de către forţa politică care deţine majoritatea sau de executiv ce ar putea duce foarte uşor la instaurarea unui sistem totalitar ; posibilitatea adoptării unor legi nepotrivite prin lipsa dezbaterii mai amănunțite a proiectului legislativ.
Observând astfel că ambele sisteme prezintă atât avantaje şi dezavantaje, moderatorul le-a propus celor prezenți să decidă care dintre acestea două este mai potrivit situației actuale a României, sau în caz contrar să construiască o cale de mijloc. Luând în considerare faptul ca trecerea la un parlament unicameral nu va garanta un parlament mai puțin corupt, legi care să reflecte voința poporului, participanții au ajuns la concluzia că cea mai bună soluție este păstrarea sistemului bicameral şi scăderea numărului de parlamentari pentru reducerea costurilor.
Astfel, dezbaterea a început printr-o scurtă descriere a structurii actuale a Parlamentului României şi a insuficiențelor acesteia : competențele Camerelor nu sunt foarte bine delimitate, cele 2 camere se aleg procedural în acelaşi mod, legile nu reprezintă întotdeauana interesul poporului, întrucât intervin constângerile partidelor asupra votului parlamentarilor. Discuția a continuat prin exemplificare unor sisteme bicamerale care funcționeaza bine şi motivele pentru care funcționeaza bine care sunt legate de faptul că acestea au atribuții diferite şi sunt alese diferit.
De asemenea, legat de parlamentul bicameral participanții au fost invitați de către moderator să reflecte asupra avantajelor şi dezavantajelor acestuia. Astfel printre avantaje au fost identificate următoarele : o reprezentare mai largă a poporului dată de numărul mare de membri ; sfera mai largă, mai variată a forțelor politice înlătură posibilitatea subordonării sale forței politice dominante ; efecte pozitive asupra calității actului legislativ, deoarece existența a două camere presupune dezbaterea şi o analiză mai amplă a unui proiect de lege. Printre dezavantajele sistemului bicameral românesc au fost menționate : costurile financiare foarte mari pentru funcționarea acestuia, ca urmare a numărului foarte mare de membri ; mecanismul său mai dificil de adoptare a legilor, cu posibilitate mărită de respingere de o către cameră a unui proiect legislativ sau a imposibilităţii realizării medierii între cele două camere, rezultând tergiversarea adoptării unor legi ce ar putea fi urgente ; lipsa unei delimitări constituţionale clare a atribuţiilor specifice poate determina tensiuni între cele 2 Camere.
Trecând la celălalt sistem parlamentar, cel unicameral, participanții s-au pus de acord asupra următoarelor avantaje sau puncte forte ale acestuia : asigură rapiditate şi fluiditate activităţii legislative ; cheltuieli mai mici pentru întreţinerea şi funcţionalitatea sa şi evitarea tensiunilor ce s-ar putea naşte între cele Parlament şi Executiv şi între camerele acestuia. Bineînțeles că şi în acest caz au putut fi identificate păreri contra acestui sistem ilustrate prin precizarea dezavantajelor : parlamentul unicameral nu ar constitui o reprezentare prea fidelă a voinţei poporului din cauza numărului redus al membrilor săi ; se creează o mult mai mare posibilitate de subordonare sau de dominare a sa de către forţa politică care deţine majoritatea sau de executiv ce ar putea duce foarte uşor la instaurarea unui sistem totalitar ; posibilitatea adoptării unor legi nepotrivite prin lipsa dezbaterii mai amănunțite a proiectului legislativ.
Observând astfel că ambele sisteme prezintă atât avantaje şi dezavantaje, moderatorul le-a propus celor prezenți să decidă care dintre acestea două este mai potrivit situației actuale a României, sau în caz contrar să construiască o cale de mijloc. Luând în considerare faptul ca trecerea la un parlament unicameral nu va garanta un parlament mai puțin corupt, legi care să reflecte voința poporului, participanții au ajuns la concluzia că cea mai bună soluție este păstrarea sistemului bicameral şi scăderea numărului de parlamentari pentru reducerea costurilor.
sâmbătă, 5 decembrie 2009
Training ANSSA
În data de 5 decembrie 2009, Asociaţia Naţională a Studenţilor în Ştiinţe Administrative a organizat în campusul Universității “Ovidius” training-ul cu tema: “Discursul public. Metode şi tehnici la nivelul instituțiilor publice”. Această activitate, la care au participat studenți/masteranzi de la specializările Administraţie Publică, Drept şi Ştiinţe Politice, a fost realizată în cadrul proiectului “Împreună putem schimba administrația publică” pentru care asociația a primit finanțare de la Ministerul Tineretului şi Sportului. Totodată, acest training a fost organizat în egală măsură şi cu sprijinul Comisariatului pentru Societatea Civilă Constanța.
Încă de la început, Alina Fătu, trainerul de la această întâlnire, a reuşit să creeze o atmosferă destinsă, determinând astfel participanții să comunice într-un mod foarte natural. Jocurile de interacțiune/socializare propuse de aceasta (care de altfel s-au dovedit a fi activitatea preferată a celor prezenți) au ajutat la menținerea interesului pe toată durata cursului. Bineînțeles că a existat şi o parte teoretică, ce constat în prezentarea unor informații foarte utile despre modul de construire unui discurs public cât mai captivant, despre tehnicile de susținere al acestuia, precum şi a importanței elementelor de limbaj nonverbal (mimica, gestica, poziția corporală) si paraverbal (tonul, volumul şi ritmul) din cadrul acestuia. Folosind aceste informații, participanții au avut drept sarcină finală să demonstreze că pot alcătui în mod corect un discurs public. Acest ultim exercițiu s-a dovedit cu atât mai benefic în momentul în care cei prezenți au trebuit să-şi susțină discursul alcătuit,fiecare primind sugestii de îmbunătățire al propriului proces de comunicare din partea celorlalți.
Aşadar, deşi participanții şi-au sacrificat o mare parte a unei zi din week-end, nimeni nu pare să fi regretat acest lucru, dat fiind şi feed-back-ul pozitiv primit la sfârşitul acestui training.
Hirdau Alexandra,
Coordonator proiecte ANSSA
Încă de la început, Alina Fătu, trainerul de la această întâlnire, a reuşit să creeze o atmosferă destinsă, determinând astfel participanții să comunice într-un mod foarte natural. Jocurile de interacțiune/socializare propuse de aceasta (care de altfel s-au dovedit a fi activitatea preferată a celor prezenți) au ajutat la menținerea interesului pe toată durata cursului. Bineînțeles că a existat şi o parte teoretică, ce constat în prezentarea unor informații foarte utile despre modul de construire unui discurs public cât mai captivant, despre tehnicile de susținere al acestuia, precum şi a importanței elementelor de limbaj nonverbal (mimica, gestica, poziția corporală) si paraverbal (tonul, volumul şi ritmul) din cadrul acestuia. Folosind aceste informații, participanții au avut drept sarcină finală să demonstreze că pot alcătui în mod corect un discurs public. Acest ultim exercițiu s-a dovedit cu atât mai benefic în momentul în care cei prezenți au trebuit să-şi susțină discursul alcătuit,fiecare primind sugestii de îmbunătățire al propriului proces de comunicare din partea celorlalți.
Aşadar, deşi participanții şi-au sacrificat o mare parte a unei zi din week-end, nimeni nu pare să fi regretat acest lucru, dat fiind şi feed-back-ul pozitiv primit la sfârşitul acestui training.
Hirdau Alexandra,
Coordonator proiecte ANSSA
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
