Facultățile din România – o afacere rentabilă?

Statisticile arată că anual în România ies de pe băncile facultăților 125.000 de absolvenți - un număr destul de mare, ceea ce face greu de crezut că toți acești absolvenți se vor încadra în muncă cu specializarea pe care o au.
Majoritatea studenților de la Științe Administrative se plâng de faptul că în sistemul public se obține greu un post, că nu sunt suficiente locuri, deoarece în administrația publică se dorește diminuarea numărului de posturi existente, dar și datorită corupției. Aceste aspecte sunt parțial adevărate. Conform Institutului Național de Statistică, domeniul administrație publică și apărare înregistra până anul trecut una din cele mai înalte rate de locuri de muncă vacante (6,84% anul trecut), o rată mai mare decât anul anterior. Cum se explică aceste locuri vacante existente? Un răspuns ar putea fi lipsa de pregătire a absolvenților. Și aici apare inevitabilul cerc vicios – studenții dau vina pe profesori, profesorii pe Ministerul Educației, Ministerul pe bugetul insuficient pentru o reformă în domeniu. Fiecare însă trebuie să-și asume o parte din responsabilitate.
Din nefericire, în contextul actual al crizei economice, anul acesta nu mai putem vorbi despre posturi vacante ci doar despre posturi reduse și chiar agenții și alte instituții desființate. În aceste condiții, tot mai mulți dintre absolvenți se orientează spre posturile scoase la concurs în Uniunea Europeană. Câți dintre ei sunt însă cu adevărat pregătiți pentru ele?
Recent am absolvit facultatea și din păcate trebuie să recunosc că dacă mi s-ar da ocazia s-o iau de la capăt aș face acest lucru, dar nu în România. Sistemul universitar din țara noastră nu ține cont de ceea ce vrem noi, studenții, să facem în viitor, însă nici nu ne îndrumă într-o anumită direcție sau într-o zonă în care în momentul de față există un deficit de specialiști. Urmările acestui fapt sunt absolvenții debusolați, care nu numai că nu reușesc să se încadreze într-un loc de muncă, dar cel mai probabil nici nu știu în ce domeniu al specializării lor ar vrea sau ar putea să profeseze.
Salvarea absolvenților, dar și a angajatorilor, sunt programele de instruire, care deși nu durează trei ani (cât durează o facultate), reușesc să îți aducă informații mult mai utile în practică. Concluzia evidentă este că ideea de facultate se rezumă la a obține o diplomă, care din pură formalitate îți este solicitată la angajare și de pe urma căreia poți beneficia de un salariu mai mare.
Facultatea, din punctul meu de vedere, ar trebui să mă ajute să îmi descopăr aptitudinile și să le perfecționez. Din păcate însă în România facultatea se rezumă strict la o formă de învățământ formală, în care studenții asistă la cursuri, primesc un volum foarte mare de informații – stric în teorie – care de cele mai multe ori se dovedesc inutile sau nu sunt aproape niciodată folosite în practică, după care urmează o evaluare (doar în cadrul sesiunii de examene) ineficientă. În condițiile acestea, vă mai întrebați de ce suntem atât de nemultumiți de persoanele angajate în sistemul public?
Trăim într-o societate comercială, în care este importantă funcția pe care ocupi și banii pe care îi câștigi, nu pregătirea și experiența pe care o ai. Din acest punct de vedere sistemul universitar din România funcționează perfect: studenții cotizează la bugetul facultăților (3/4 din locurile scoase la concurs în cadrul facultăților de stat sunt locuri cu taxă) fără a aștepta prea multe în schimbul acestei taxe, iar profesorii sunt plătiți, fără a se strădui să-și actualizeze cursurile sau să-și îmbunătățească stilul de predare conform cerințelor din zilele noastre.
La baza problemei din sistemul universitar român se află însă atitudinea studenților, care sunt în mare parte dezinteresați, demoralizați și foarte greu de motivat. De cele mai multe ori aleg calea cea mai simplă – de a nu se implica, de a nu participa la cursuri și seminarii, de a copia la examene și de a prelua pentru licență o lucrare ce nu le aparține.
În zilele noastre facultatea s-a transformat într-o afacere pentru toată lumea, indiferent că ne referim la studenți, pentru care este o modalitate simplă de a dobândi o specializare (cel puțin pe hârtie), la profesori care, datorită numărului mare de studenți înscriși, au un loc de muncă asigurat sau la facultăți care acumulează la buget sume importante de bani pe care însă nu le reinvestesc în mod potrivit.
Un alt aspect care mă determină să cred că obiectivul principal al facultăților s-a modificat de-a lungul timpului este tendința generală de renunțare la examenul de admitere precum și la examenul de finalizare a studiilor de licență. Deși împrumutată din țările occidentale, în sistemul educațional românesc această procedură pare neinspirată, deoarece ea nu a fost aplicată pe un fundament asemănător și nici nu a fost preluată în totalitate, alegându-se o variantă mult simplificată.
Îmi pun speranțele în actualul Guvern și în reforma absolut necesară din învățământ ce ar putea face ca măcar generațiile ce vor urma să beneficieze de un sistem universitar cu adevărat european.


Irina LEPĂDATU