Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene

Delimitări conceptuale
Consiliul de Miniștri - a apărut pe cale convențională, prin tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniștrilor (Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului - CECO) și Consiliu (Tratatele de la Roma). După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965), poartă denumirea de Consiliu de Miniștri. Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru instituția având atribuții decizionale terminologia de “Consiliul Uniunii Europene”.
Consiliul european – a fost înființat prin voința șefilor de stat și de guvern în anul 1974, când aceștia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu ministru lor de externe, cu președintele Comisiei și un vicepreședinte al acesteia.
Consiliul european nu trebuie confundat cu Consiliul de Miniștri. Criteriile de separare a celor 2 instituții comunitare sunt:
a) Criteriul apariției:
Consiliul european a apărut pe cale neconvențională, adică prin întâlnirile la vârf ale șefilor de stat și guvern;
Consiliul de Miniștri a apărut pe cale convențională, fiind înființat prin Tratatele constituind Comunitățile europene.
b) Criteriul componenței celor 2 instituții:
Consiliul european are în compunere, pe de o parte, miniștrii afacerilor externe – Consiliul general - și, pe de altă parte, pe lângă miniștrii afacerilor externe și miniștrii de resort – Consilii specializate.
c) Criteriul atribuțiilor îndeplinite:
Consiliul european este o instituție cu caracter politic;
Consiliul de Miniștri este veritabilul suprem legislativ al Comunităților europene.
Consiliul european – ca instituție a Comunității europene, nu trebuie confundat cu Consiliul Europei – organizație internațională, regională de sine stătătoare.
Ȋnfiinţarea Consiliului European
Consiliul European s-a constituit la început în cadru neconvenţional, ulterior fiind recunoscut prin tratate. Consiliul European se compune numai din şefii de state şi guverne. Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de Consiliu al Miniştrilor Uniunii Europene. Consiliul European al şefilor de state şi guverne nu este prevăzut în tratatele iniţiale, dar este reglementat de Actul Unic European şi în Tratatul de la Maastricht. El a luat fiinţă prin voinţa şefilor de stat şi de guvern în 1974 când aceştia au hotărât să se întâlnească cu regularitate împreună cu miniştrii lor de externe şi cu preşedintele şi cu un vicepreşedinte al Comisiei europene.

Competenţele Consiliului European
Se apreciază că el are un rol dublu: de decizie şi de direcţionare. Competenţele originale ale Consiliului, aşa cum au fost definite prin Comunicatul Final de la Paris din 1974 şi Declaraţia Solemnă de la Stuttgart, sunt:
- impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare generale;
- orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin politic general;
- coordonarea politicilor comunitare;
- definirea noilor sectoare de activitate.
Ȋn domeniul cooperării politice, Consiliul are, în principal, un rol de mediere, de găsire a unui punct de vedere convergent, de a afirma pe scena internaţională europeană şi de a adopta poziţii comune şi coordonarea acţiunilor diplomatice în toate domeniile afacerilor internaţionale care afectează interesele comunităţii.

Documentele Consiliului European
Ȋn exercitarea competenţelor sale, Consiliul European la nivelul şefilor de state şi guverne adoptă următoarele documente:
- decizii (în problemele cele mai importante);
- decizii de procedură, care sunt mai numeroase şi care presupun trimiterea la o altă instituţie comunitară, în special la Consiliul Miniştrilor;
- directive şi orientări, care de regulă însoţesc deciziile de fond şi de procedură, fiind cele mai numeroase;
- declaraţiile, care de regulă sunt comune pentru doi sau mai mulţi şefi de guverne şi care exprimă poziţia lor comună faţă de una sau mai multe probleme.
Natura juridică a Consiliului European
Având în vedere situaţia specifică în care a apărut faptic şi s-a dezvoltat, Consiliul European a fost apreciat diferit în ceea ce priveşte natura sa juridică.
S-a avut în vedere că el a funcţionat o perioadă de timp fără a fi reglementat din punct de vedere juridic şi a avut o natură hibridă, făcându-se distincţie între competenţele în domeniul cooperării politice şi competenţele comunitare. Întrucât nici Actul Unic European nu a adus precizările necesare, nedumeririle au continuat, având în vedere poziţia sa intermediară, între conferinţele europene, la vârf şi Consiliul de Miniştri al Comunităţilor europene.
S-au exprimat mai multe opinii conform cărora ar fi un organ interguvernamental de cooperare, ori că ar fi un organ sui-generis.
Faptul că reuniunile la nivel înalt nu s-au substituit reuniunilor Consiliului Miniştrilor şi faptul că Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres Consiliul la nivelul şefilor de state sau guverne, conduce la concluzia că acesta este un organ sui generis care are atribuţii de cea mai mare importanţă în vederea impulsionării dezvoltării şi stabilirii orientărilor politicii generale a Uniunii Europene, aşa cum de altfel prevede articolul D al Tratatului de la Maastricht.
Constituirea Consiliului Uniunii Europene
La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei comunităţi europene avea câte un organ similar:
- Consiliul special al Miniştrilor în cazul CECO;
- Consiliul Comunităţii Economice Europene;
- Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Fiecare din aceste organe se constituia şi funcţiona în baza prevederilor tratatelor instituind comunităţile respective. Prin Tratatul de fuziune din 1965 s-a constituit un Consiliu Unic, care se substituia celor trei existente. Astfel, conform art.1 al acestui tratat, se prevedea că acesta exercită puterile şi competenţele atribuite acestor instituţii în tratatele care instituiau comunităţile respective, ca şi cele prevăzute în Tratatul de fuziune.
Consiliul se compunea din miniştri delegaţi, reprezentanţi ai statelor membre. Conform Tratatului de la Maastricht “Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat”.
Funcţionarea normală a Consiliului este în compunerea miniştrilor afacerilor externe, dar în afara acestei compoziţii, care se întruneşte lunar, mai există reuniuni ale miniştrilor din alte domenii de activitate (agricultură, finanţe, economie, transporturi, afaceri sociale) în funcţie de importanţa unor domenii sau de problemele care figurează pe ordinea de zi.
Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
Ȋn analiza atribuţiilor Consiliului se disting atribuţiile conferite acestuia prin tratatele comunitare de atribuţiile ce-i revin prin Tratatul asupra Uniunii Europene în cadrul politicii externe şi de securitate comună şi în cel al cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
Încercând o sistematizare, rezultă principale atribuţii ale Consiliului:
- se ocupă (în conformitate cu prevederile tratatelor iniţiale) cu coordonarea generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre, având în vedere faptul că politicile economice naţionale nu sunt de competenţă exclusiv naţională;
- în economia Tratatului de la Maastricht cooperarea tinde să îmbrace şi un caracter politic, vorbindu-se, din ce în ce mai insistent, despre realizarea uniunii europene, uniune care întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;
- are competenţă normativă de principiu, astfel:
a) este un veritabil for suprem legislativ comunitar (iar nu Parlamentul, aşa cum ar putea să se înţeleagă la prima vedere), cel puţin în spiritul prevederilor tratatelor, elaborând regulamente şi directive;
b) unele atribuţii, în materie normativă, au fost delegate de către Consiliu Comisiei, prin procedura delegării de putere, procedură acceptată prin Actul Unic European (acest lucru se întâmplă şi pentru că organismul Consiliului este supus unor permanente fluctuaţii politice existente în statele membre, Comisia demonstrând o mare stabilitate).
Funcţionarea Consiliului Uniunii Europene
Preşedinţia Consiliului este exercitată timp de 6 luni de către fiecare stat membru, într-o ordine stabilită de către acestea, în unanimitate, aşa cum prevede Tratatul de la Maastricht.
Conform Deciziei Consiliului din 1 ianuarie 1995, Preşedinţia a fost exercitată:
- în primele şase luni ale anului 1995 de Franţa;
- în următoarele şase luni ale anului 1995 de Spania;
- pentru perioadele ulterioare de 6 luni de următoarele State membre în ordinea următoare: Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia. România își va asuma președinția în a doua jumătate a anului 2019.
Consiliul, statuând în unanimitate, la propunerea statelor membre respective, poate să decidă ca un stat membru să exercite preşedinţia pe parcursul unei alte perioade decât ordinea astfel stabilită.

Consiliul Uniunii Europene funcţionează pe baza unui Regulament interior care îşi schimbă dispoziţiile ca urmare a fiecărei aderări de noi state. Acesta se reuneşte la convocarea preşedintelui acestuia din iniţiativa sa, a unui membru sau a Comisiei.
Regulamentul Consiliului nu prevede decât faptul că preşedintele trebuie să anunţe data următoarei reuniuni. Preşedintele stabileşte ordinea de zi provizorie şi o înaintează membrilor Consiliului cu 40 de zile înaintea reuniunii. Pentru înscrierea altor puncte pe ordinea de zi se cere votul unanim. Ordinea astfel stabilită se supune aprobării prin vot. Pentru luarea deciziilor sale, Consiliul trebuie să acţioneze potrivit principiului votului ponderat cu diverse majorităţi.
Ȋn general „Consiliul va acţiona cu majoritatea membrilor săi”, fiind vorba de principiul votului majoritar, de la care se poate deroga atunci când se cere majoritatea calificată. Ȋn această situaţie actele Consiliului vor fi adoptate cu întrunirea a cel puţin 62 voturi favorabile, dacă el va decide pe baza unei propuneri a Comisiei, sau a cel puţin 62 voturi favorabile exprimând votul a cel puţin zece state membre, în celelalte cazuri.
Unele decizii trebuie luate cu respectarea principiului unanimităţii, unanimitate cerută în situaţii strict delimitate şi mai ales atunci când în cauză sunt hotărâri de o excepţională importanţă.
Ȋn luarea deciziilor sale Consiliul acţionează, în mod obişnuit, pe baza unor propuneri sau recomandări ale Comisiei şi după caz, după consultarea Parlamentului sau a altor instituţii sau organisme. Ȋn afara actelor cu caracter normativ, Consiliul poate să hotărască impunerea de amenzi într-un cuantum determinat sau să adreseze recomandări statelor la propunerea Comisiei.
Andreea PREDA